Oare?

         Mă arunc în patul mare și pufos din noua cameră de hotel si râd isteric, plin de entuziasm. Abia ajunsesem după ore de calătorit. Așteptam vacanța asta de prea mult timp, iar acum o să mă distrez ca și când mi-ar veni sfârșitul.

         Deschid ușile balconului, iar perdelele albe îmi flutură-n fața arsă de soarele puternic, care îsi face simțită prezența pe plaja populată cu mii de oameni.

Venisem în vizită la un prieten, fost coleg de liceu, Craig. Era un tip amuzant, cu simțul umorului dezvoltat, o personalitate colorată. Se mutase în California acum patru ani, după ce terminase liceul, și spre surprinderea tuturor, și-a gasit un job. Se pare ca era foarte mulțumit si spunea că abia așteaptă să îmi arate cu ce se ocupă pentru a câștiga bani. Avea un loc și pentru mine din câte am înțeles.

Îmbrăcat într-o cămașa din blug, cu teniși negri și o bandană galbenă, primită de la un vechi amic de culoare, din Texas, pornesc spre Craig. Eram ca și pierdut pe străzile Californiei, iar harta mai tare ma deruta.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    

         Intru într-o cabină telefonică, scot din buzunarul aproape gol o monedă și formez numărul. Nu răspunde nimeni, așa că mă hotărăsc să mai aștept.

         O mașină luxoasă , albă, placată cu accesorii sclipitoare, părea, la prima vedere, foarte scumpă, se opreste.Din ea cobora un domn îmbrăcat într-un costum elegant,cu ceas,pantofi din piele,și ochelari de soare.Mă uit atent și mirat.Când își dă jos ochelarii,îi disting mai bine trăsăturile feței.Era chiar el,Craig! Niciodată nu mi-am imaginat că-l pot vedea într-o ipostază ca asta.Era de nerecunoscut!

Mă privește și el,iar apoi îmi strigă tare numele și mă îmbrățișează până la sufocare.Măcar rămăsese la fel de primitor cum îl știam.

          În drum spre casa lui,ne-am amintit lucruri din liceu,am râs și ne-am distrat.Pentru o clipă eram cu adevărat fericit.Momente ca astea îți îmbunătățesc starea de spirit și viața în sine.

          Mașina se oprise în fața unui gard,porțile se deschid și înaintează pe un drum plin cu copaci,statui interesante și fântâni din care țâșnește apa.Ne-am oprit,cobor și privirea îmi este șocată!O casă imensă! Acolo locuia?Omul ăsta chiar a muncit din greu în ultimii patru an,de când am pierdut orice legătură.Eram de-a dreptul șocat!

Mă invită înăuntru și îmi sugerează să mă fac comod,servindu-mă cu băuturi sofisticate.Nu ezit și îl întreb direct cum a reușit o performanță ca asta:de la un amărât,care cheltuia tot ce avea pe băuturi alcoolice și mânca resturi,la un miliardar.

Mă bate prietenește pe umăr și zâmbește în colțul gurii,fără să dea vreun răspuns concret.Se ridica și îmi indică printr-un gest al capului să îl urmez.Îi respect cerința.

           Amețit mă rătutesc prin gigantica locuință.Coboram scări,zeci de scări.

           Ajungând la ultima,năpustim într-o cameră,la subsol.Aprinde mii de becuri,care luminau puternic.Acest subsol stătea la baza întregii case,era infinit.Când totul e luminat,zăresc cutii mari,înlte și late.Asta era tot,doar cutii.Îl privesc contrariat,iar el spune încet,de parcă cineva îl putea auzi:”Sunt un inconștient,un tâmpit,dar trebuie să supraviețuiesc!”

Atunci desface una din cutiile pe  care era însemnat „M”:erau pachete,totul înfoliat.Mai desface încă una însemnată cu „C” și mă privește umil.Îmi strâng buzele și dau din umeri.Nu ezită și spune:”Am vrut chiar să sfrârșesc durerea asta,dar aceste “medicamente” au fost ca un bun psiholog,unul care nu face altceva decât să mă mintă zilnic.

           Mă uit în ochii lui și...îl înțeleg.Dau din cap,nu am nimic de reproșat.

           Îmi întinde și mie un praf susținut de o bucată de hârtie.Mâna mi se zbate,dar o întind fără scăpare.Gust ca un nemâncat.Ochii îmi fierb de plăcere,capul mi se răsucește și corpul se lasă frânt pe canapeaua scumpă din piele albă.

           Se împlineau patru săptămâni de la venirea mea în acest loc necunoscut,care a devenit mai mult decât cunoscut mie.Simțeam că locuisem aici din totdeauna,eram familiarizat cu tot ce se întâmpla în jurul meu.Părăsisem hotelul de ceva vreme.Acum stăteam într-un loc mult mai plăcut estetic.Eram la începutul „carierei”,era doar primul capitol.

           Era patru dimineața,iar ceasul îmi suna.Îl trântesc pe podea coborând din patul imens.Mă grăbesc să prind avionul.Împreună cu Craig,zburam către Peru.Totul era pregătit.Bagajele erau,”marfa” era,noi eram,dar nu în întregime!

            Pășim încrezători în aeroport.Ne urmau și ei,cunoștințe ale lui Craig,pe care le numea  „angajați”.Trecem cu brio peste toate obstacolele posibile și ajungem nevătămați în Peru.

            Cobor din avion și ridic capul spre ceea ce mă înconjura.Putea, admira un apus glorios și frumuseți ale naturii.Craig mă trage de mână și îmi face semn să ne mișcăm.

            Toată lumea așteaptă în liniște.Un zgomot deranjant al mașinii din care coboară un bărbat cu un fizic bine definit,maieu alb care îi scotea în evidență pielea închisă și ochelari de soare,ne atrage atenția.Pe fața încruntată avea o cicatrice adâncă,pe obrazul drept mai exact.Se apropie ca o  „reptilă” periculoasă,gata să ne mănânce de vii.

             Din buzunarul gecii de blug,scot și sorb neobservat  „remediul” agitației mele.În spatele periculosului bărbat,apar alți zece înarmați.Noi deschidem încet serviete umplute până la refuz,iar ceilalți se apropie să studieze.Matahala aia de om scoate un pistol și îl îndreaptă către unul din oamenii săi.Sângele țâșnește din el violent,stropindu-i fața și maieul alb al agresorului. În modul ăsta își arată mulțumirea.

             Părăsim acest teritoriu,cu mult mai multe bagaje decât am avut la venire.În ele nu se regăsea același lucru.Căram plictisit milioane de dolari,de parcă mă săturasem de ei.

             Am călătorit prin zeci de țări.În America „afacerea” mergea ca pe roate.Străbătusem întreg continentul.

             Toată casa era ocupată,absolut toată,cu toate camerele ei de teancuri de bani,miliarde de dolari îmi ocupau spațiu atât în locuință,cât și în suflet.

             Împreună cu Craig ne  “linișteam” și discutam intens despre esența vieții.Prin fumul înecacios,pe care-l tăiai cu cuțitul,o umbră îl pătrunde. Un necunoscut cu fața acoperită și îmbrăcat în negru provoacă sunetul a două focuri de armă,în urma cărora pete sângerii îmi ating fața afectată de zecile de kilograme de substanțe consumate.

Mă reped să ies din încăpere și îmi aduc aminte de Craig.Prin fumul negru îl caut orbește.Geamurile explodează,iar mii de cioburi ascuțite prind viață.Îmi acopăr fața cu mâinile firave.Fumul se mai rărește,iar peisajul se clarifică.Pe podeaua umedă,zace Craig într-o baltă de sânge,cu ochii deschiși.Totul m-a lovit ca un fulger,m-a doborât.

Îi priveam ochii nevinovați,nu asta intenționase...

              Sirena mașinii de poliție scoate un zgomot asurzitor.Stau în genunghi și îmi îndepărtez privirea de pe chipul neînsuflețit al unui condamnat pe viață,condamnat pe propria-și viață...

              Bărbați în uniforme,cu figuri instruite sparg ușa de la intrare.Nu mă mișc,rămân marcat și nemișcat.

               Zac într-o văgăună care miroase a mucegai și inconștiință.Număr miile de zile pe care le mai petrec în mirosul ăsta insuportabil,ce îmi afectează plămânii.

               Aer curat! E tot de ce aveam nevoie! După 2.555 de zile,adică 7 ani petrcuți în ” infernul sufletelor”, au decis să îmi acorde o șansă la viață.Nu am acceptat-o,

m-au obligat.Ei mi-au vorbit de „ comportament exemplar” ,când eu nu mâncam,nu vorbeam,nu gândeam...doar zăceam.

               „Învățare de minte”,e ce aud în jurul meu.Inculți sufletește,își atribuiesc niște însușiri de oameni educați.Cine? Societatea! Lumea e creată să judece omul,făcut din carne și oase.Mi-au sfâșiat carnea și mi-au trosnit oasele.Cel puțin și eu știu că am greșit,și mai știu că nu se va mai repeta...

                Întins pe iarba udă,sub ploaia la fel de udă,căreia îi permit să mă spele de “păcate” și de murdărie mă las purtat de conștiință...

                Genele îmi sunt încărcate de picături de apă,părul s-a îngreunat,mâinile le las pe lângă corpul îndurerat,iar „ochii minții” i-am închis pentru un moment de pace.Ploaia se potolește,iar eu mă ridic și revin la mine.

                 Cealaltă „iarbă“,cea uscată o îmbrățișez cu toată puterea.Sunt recunoscător! Mă pot simți ca înainte,fără griji și cu bani.

                  Recunosc și eu: “sunt un inconștient,un tâmpit!”

                  Oare o să conștientizeze conștiința? 

                                                                                                       Stroe Sânziana

                                                                                                               Clasa: a IX- a D

                                                                                                 prof. coordonator: Tudor Andreea