Sunetul pe care-l scotea vergeaua la impactul cu carnea era înfiorător. Și
totuși, liniștea domnea. Nu urlete, nu țipete, nu nimic. Cine era bătut cu
siguranță se obișnuise. Stând în picioare, condamnată la durere, fata nu scotea
nici un sunet.
Probabil
era din cauza faptului că nimeni nu o bătea?
Și totuși, de unde se auzeau sunetele
înfricoșătoare? Vâjâitul vergelei și plescăitul, la contactul cu pielea? Fata se
auto-tortura. Cu ochii inumani, cu un zâmbet dement pe față și o vergea din
plastic, copila își lovea corpul cu sete, de parcă nu ar fi fost al ei. La
fiecare lovitură zâmbea. Era conștientă de ce făcea asta. Imaginea cu ea,
conducând sub stăpânirea sevrajului Canabisului o rupea în două bucăți de carne
stricată, lăsând în centru un vierme cleios, negru, cu un rânjet sinistru și
încrezător. De fiecare dată, pielea i se înroșea și se umfla în urma vergelei.
Cristalul din ochii fetei era ca gheața, gheața de pe un lac secat, părăsit de
toate lebedele ce cândva înotau în apa limpede și cristalină. La fel de părăsit
ca ea. Un suflet ce nu-și găsea corpul, privat de căldura unui cămin cald și
iubitor, un corp normal. Lovea cu putere, își mușca buzele și atunci, de parcă
și-ar fi dat seama ce făcea...începea să plângă. Lacrimi mari, secătoare de putere
și dătătoare de umanitate. Poate că nu era atât de distrusă. Poate că și-a
făcut-o pe propria piele pentru a-și hrăni viermele mult prea doritor de dragul
său drog și de vărsarea de sânge. Probabil că dacă nu era Phill, fostul ei
iubit, altă persoană murea în seara aia. Auzise cândva că diavolul și Dumnezeu
erau persoane diferite. Și totuși, pentru ea era unul și aceeași persoană.
Dumnezeul ei fusese împărțit în două. Partea rea și partea bună, astfel încât
să nu fie egal oamenilor și oamenii să nu fie egali Lui. Se spune că sufletele
înnegrite mergeau în Iad. Unde ar mai fi putut fi pedepsite pentru nedreptățile
din timpul vieții? Nicăieri! Dumnezeu ar fi fost nevoit să-și bată cu propria
mână copii, și atunci nu ar fi fost bunătatea întruchipată, nu? Dumnezeu
trimitea sufletele în Iad, doar pentru că nu voia să fie El cel pe care se
dădea vina. Se bătea singură, nu voia să-i urască pe ceilalți, doar pe ea
însăși pentru fapta făcută. Dar nu reușea… încă ținea minte primele bătăi și
primele sevraje alături de Phill. Când țipa, urla, zbiera și încerca să se
apere cu mâinile, picioarele, încovrigată, strânsă ghemotoc pe covor. Dar,
rafalele veneau neîntrerupt. Și atunci se hotărâse să se sinucidă. Dar, nu avea
destul curaj, era lașă sau viermele nemernic voia să o țină încă captivă în
lumea această mizeră a Canabisului și a uciderii abundente? Timpul trecea,
întrebându-se mereu de ce nu avusese curajul să se sinucidă atunci când a avut
ocazia. Dar, în timpul unei bătăi, când își strânsese genunchii la piept, cu
capul băgat între aceștia, își dăduse seama… nu era nici lașă și avea și destul
curaj. Lași erau cei ce preferau să plece în neant. Erau lași pentru că le era
frică să continue lupta, să încerce să înoate în ritm cu ceilalți. Așa se
hotărâse ea să ajungă un model pentru ceilalți. Așa ajunsese să se bată singură.
Așa reușea să-l zdrobească și să-l facă să se zvârcolească pe viermele ce a
provocat atâta suferință. Doar prin durere fizică putea să scape de setea
pentru Canabis. Acum nu mai simțea durerea de la început, sau poate o simțea,
dar nu mai era aceeași. Corpul nu i se obișnuise încă cu aceste bătăi atât de
animalice, dar sufletul da. Pielea reacționa la fiecare atingere, se umfla, se
înroșea, de multe ori făcea și bășici, iar în unele părți avea chiar și
cicatrici, locuri în care vergeaua fusese prea nemâncată și mușcase din carne,
lăsând șanțuri sângerânde în piele. Se simțea bine când se bătea, știa că merge
pe drumul cel bun. Apoi se ștergea la gură, cu mâna stângă, unde încă avea un
deget strâmb deoarece cartilajul nu se sudase corect și o luă de la capăt.
Aceasta îi era pedeapsa
pentru viața furată.
Drăghici Ana Maria
IX D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu